Tabu in Parenting: Copilul favorit

03 Oct 2012


 

Un tatic blogger scria de curand, cu candoare si constient de faptul ca poate isca o controversa in blogosfera parintilor, ca, desi isi iubeste copiii la fel de mult, pe unul dintre ei il place mai mult. Pur si simplu ceea ce a spus acest tatic este ca are un copil favorit, cu care ii place sa petreaca timpul mai mult decat cu restul copiilor sai. Evident, blogosfera a luat foc acuzandu-l pe tatic de favoritism si de neglijarea celorlalti copii. Subiectul este dificil de discutat, dar studiile arata ca diferenta intre taticul blogger si ceilalti parinti este ca taticul a fost sincer. Pur si simplu, 95% parintilor cu mai cel putin 2 copii confirma ca au un copil favorit, iar ceilalti 5% mint (conform studiului facut de  psihologul Jeffrey Kluger in cartea sa The Sibling Effect).



Taticul blogger si-a explicat declaratia controversata: pur si simplu, ii place mai mult de fiul sau mare (are unul de 4 si unul de 2 ani) deoarece poate face mai multe chestii cu el (aventuri baietesti ca pescuitul, mesteritul, activitati sportive etc.) pentru motivul evident ca…este mai mare decat cel mic (duh!). Baiatul cel mic este inca prea mic pentru a putea sa participe cu adevarat la aceste activitati. Atentie insa, taticul mentiona clar ca nu petrece mai mult timp cu cel mai mare decat cu cel mic, ca incearca sa il implice si pe cel mic in majoritatea activitatilor pe care le face cu cel mare dar, cu toate astea, cel mai mult ii place cand el si fiul sau mare isi petrec impreuna timpul. Deasemenea, taticul previziona ca in curand echipa de soc formata de el si baiatul cel mare va fi intregita de mezin care iese cu pasi repezi din faza de ‘bebelusie’, putand sa tina pasul in activitatile baietesti care il ung pe suflet pe tatic.

 

Ca mama a doi baieti, initial am avut reactia parintilor indignati si acuzatori : cum sa spui ca iti iubesti copiii la fel de mult, dar iti place mai mult unul decat altul? Dupa care am avut un flash de sinceritate cu mine insami si am stiut ca e adevarat: si mie imi place mai mult de unul din copiii mei. Ii iubesc la fel de mult, petrec la fel de mult timp cu ei, dar adevarul este ca am un soft-spot pentru unul dintre ei. Pur si simplu, asa este si m-as minti singura sa spun altceva. Dar adevarul este ca baietii mei au temperamente foarte diferite, ca unul este mai greu de crescut decat celalalt (o prietena psiholog si mama de fete mi-a confirmat cu simplitate acest adevar: unii copii sunt mai greu de crescut decat altii si chiar si ea, psiholog experimentat si mama dedicata, a simtit asta in legatura cu copiii ei).

 

Lovita de un sentiment de vinovatie parentala dupa aceasta realizare, am inceput sa studiez problema si m-am mai linistit cand am constatat ca e normal si uman sa ai un copil favorit. Un studiu pe acest subiect, culmea! efectuat de specialisti gerontologi a dezvaluit ca mamele de varsta a treia ingrijite de alt copil decat cel favorit sufera mult mai mult de depresie decat cele care primesc ingrijire la copilul favorit (chiar mai mult decat mamele care nu primeau sprijinul niciunuia dintre copiii lor adulti!). Un rezultat colateral al acestui studiu a aratat ca da, parintii au un copil favorit. Mamele si tatii pot avea favoriti diferiti, iar motivul pentru care ei se simt mai apropiati de unul dintre copiii lor este faptul ca acest copil vadeste trasaturi si comportamente mai apropiate de ale lor decat alti copii.




Evident, este important ca, pe cat posibil, acest favoritism sa nu fie simtit de copii (unii specialisti sustin ca nu trebuie sa ne subestimam copiii in ceea ce priveste simtul lor acut in relatia cu parintii). Eu spre exemplu, am stiut destul de devreme ca nu sunt copilul favorit al mamei mele – am stiut exact si de ce: am fost unul dintre acei copiii extrem de greu de crescut, pe cand fratele meu, un copil bland si colaborativ, era usor de crescut. Eram amandoi adorabili, dar eu eram copilul-taifun si o stiam, drept pentru care nu m-am suparat niciodata pe mama ca avea un soft pentru fratiorul meu, soft pe care nu l-am simtit niciodata manifestat in comportamentul ei fata de noi – pur si simplu l-am simtit cu acel al 6-lea simt al copiilor. Azi, si eu am doi copii – unul din tipologia copil-taifun care imi seamana intocmai, fiind la fel de competent cum eram si eu in copilarie la a testa limitele parintilor si unul cu temperament de Buddha. Eu il prefer pe micul Buddha pentru ca ghici – este mai usor de crescut. Ghici insa pe cine prefera mama mea, acum bunica: pe copilul-taifun, pe motiv ca ii aminteste de mine mica!

 

La finalul acestui articol, imi asum si eu, ca taticul blogger mentionat la inceput, riscul sa provoc o discutie aprinsa care sa imi atraga oprobiul multor mame. Dar, inainte de a da cu piatra, mi se pare necesar sa reamintesc tuturor parintilor ca, pentru a fi parinti mai buni, mai constienti, trebuie sa fim sinceri cu noi si sa nu trecem sub tacere subiecte care ne pun la incercare imaginea despre sine. Si tot adevarat este ca odata ce reusim sa intelegem ceea ce simtim putem sa ne imbunatatim mai usor relatia cu copiii nostri.

Lasă un comentariu

Trebuie sa fii logata sa poti adauga un comentariu.