Sa ne amintim cum sa atingem

13 Jun 2012


 
Un subiect care apare comentat si discutat in mod regulat de catre parinti, psihologi si educatori este modul in care ne manifestam dragul fata de copiii nostri si, mai ales, pana la ce varsta putem sa o facem.

 

Subiectul mi se pare, de fiecare data cand il vad abordat, absolut hilar. Este ca si cum ne-am intreba din cand in cand cum trebuie sa bem apa si mai ales pana cand. E adevarat ca fiecare parinte are modul sau de a-si exprima afectiunea fata de copilul sau si in mare parte acest mod este dictat de modul in care parintele, la randul, sau a fost tratat de catre parintii sai.

Bineinteles, contează si stilul fiecaruia, deoarece unii suntem mai afectuosi fizic, alţii suntem mai afectuoşi verbal, sau financiar chiar.

Unii dinre noi ne pupam si ne mangaiem copiii, altii dintre noi le adresam cuvinte calde copiilor nostri, altii ne manifestam afectiunea cumparandu-le tot felul de lucruri pe care ni le cer sau despre care credem noi ca le-a face placere.




Cum ne manifesta afectiunea fata de copii

Insa cele mai aprinse discutii le vad in ceea ce priveste afectiunea fizica fata de copiii nostri. Vad psihologi si psihiatri care ne avertizeaza precum niste profeti furiosi ca atunci cand ne sarutam cu zgomot pe gurita copiii, atunci cand le imbratisam trupusoarele catifelate le facem rau cumva, ii dezechilibram si le sadim semnitele unor disfunctii de relationare emotionala si sexuala. Nimic nu ma infurie mai tare decat un strain care imi spune cum sa-mi ating copilul. Numai copilul meu are dreptul sa-mi spuna cum sa-l ating. Detest faptul ca unii experti extrapoleaza de la cele cateva cazuri absolut nefericite, dar rare in care parintii si-au abuzat fizic copiii, recomandandu-ne noua, majoritatii echilibrate sa nu ne iubim copiii prea tare, sa nu ii pupam pe gura, sa nu dormim cu ei, sa nu facem baie cu ei, sa nu le oferim mangaiere fizica (nu mai mentionez alaptarea ca deja am discutat subiectul, dar si alaptarea este unul din cele mai fundamentale moduri de a ne iubi copiii).

 

Fiecare parinte sanatos la cap are dreptul sa-si exprime cum crede de cuviinta afectiunea fizica fata de copilul sau atata timp cat acesta respecta drepturile copilului si, bineinteles, atata timp cat si copilul ii confirma ca acesta este modul in care vrea sa simta iubirea fizica a parintelui sau.

 

Personal, am fost un copil iubit regeste. Am fost pupata cu generozitate de parinti si chiar si de bunici, am dormit si m-am imbaiat cu ei si cu fratele meu pana la varsta scolara, am fost tinuta in brate pe saturate si sunt profund recunoscatoare pentru asta. Am dezvoltat o reactie fireasca cu familia si chiar si azi, ca adult, imi imbratisez fara retinere familia si chiar si prietenii. Desi toata cultura moderna vestica anatemizeaza atingerea fizica considerand ca are conotatii prea sexuale pentru a fi practicata cu altcineva decat cu partenerul de cuplu, eu iubesc apropierea fizica de oameni si am inteles ca ne trebuie sa ne stim si simtiti, pe langa vazuti si auziti, pentru a avea o comunicare profunda, pentru a relationa cu adevarat unii cu altii.




Nu suntem numai ratiune, suflet si inima – suntem trup, viu si cald si simtitor, si avem nevoie de atingere ca sa existam in integralitatea noastra. Ne-am izolat trupurile si, astfel, ne-am insingurat iremediabil cand am hotarat ca nu e „politically correct” sa ne atingem unii pe altii in scop non-sexual. Cel mai acut se vede aceasta insingurare in relatia noastra cu copiii si cu batranii. Facem confuzii grave atunci cand credem ca evitand atingerea le dam independenta copiilor nostri sau ca ne manifestam respectul pentru varstnici. Nu facem decat sa ne privam si pe noi si pe ei de o dimensiune esentiala a existentei umane. Batranii sufera cumplit de singuratatea trupului si de aceea se bucura nespus de nepotii care inca se arunca fara menajamente de gatul lor. Copiii, de asmenea, atunci cand vor sa fie atinsi se catara si se lipesc de parinti fara sa-si puna problema conotatiilor sau a etichetei. Le e sete de atingere si vin sa bea. Adultii in schimb, au mare grija sa nu se atinga unii de altii, tresar daca isi ciocnesc discret coatele sau genunchii, se simt invadati sau invadatorii daca este depasita limita aceea invizibila a spatiului personal (o limita evident arbitrara si extrem de fluida). Un studiu facut de Universitatea Berkeley demonstreaza cat de fundamentala este atingerea pentru oameni si cum ne-am amputat din ratiuni cvasi-culturale acest canal de comunicare esential unei vieti implinite. Si ma intristeaza ca pana si noi romanii am inceput sa evitam sa ne atingem, desi teoretic suntem popor cu solide radacini latine, slave si balcanice, adica generosi cu atingerea de felul nostru.

 

Nu ma pot opri sa nu ma intreb daca nu cumva in momentul in care ne-am reaminti cum sa comunicam si prin atingere, simtindu-ne iar unii pe altii din carne vie, care respira, palpita si simte, am deveni mai blânzi unii cu altii, mai generoşi, mai buni. Sa ne dragalim, deci, fara probleme copiii pana cand ne spun ei altfel, sa ne imbratisam batranii, sa ne mangaiem prietenii si sa nu mai tresarim ca arsi cand ne atingem accidental de un cineva pe strada. Eu cand patesc asta, pun mana cu blandete pe antebratul sau umarul strainului de care m-am lovit din greseala, ma asigur ca nu i-am cauzat vreo dauna si imi cer scuze cu zambetul pe buze. Un contact simplu si civilizat in urma caruia nu de putine ori mi-am facut un prieten sau o prietena.

Lasă un comentariu

Trebuie sa fii logata sa poti adauga un comentariu.