Cum sa iti tii minte copiii

05 Sep 2012


 

Azi bunica mea, o femeie de aproape 90 de ani cu o sanatate fizica impecabila, m-a intrebat privindu-ma direct in ochi, cu un aer usor amuzat, cine sunt. I-am explicat ca sunt Ana, nepoata ei, fata lui Cristi, baiatul ei. S-a intors catre tatal meu si i-a spus: Auzi, Cristi, doamna asta zice ca e fata ta!. Sunt zile in care il intreaba pe sotul ei (sunt casatoriti de 60 de ani) cine este, cu o adresare formala si usor iritata (Cine esti dumneata, domnule?). Sunt zile cand il vede pe sotul meu (il stie de 10 ani) trebaluind prin curte si i se face frica de el, ascunzandu-se in casa de strainul care i-a invadat curtea. Are Alzheimer (o boala degenerativa care afecteaza memoria fara sa aiba legatura cu starea fizica – cum spuneam, e sanatoasa tun in rest) si, din cauza asta, sunt zile in care pur si simplu i se sterg complet din memorie persoane dragi si relatii de o viata. Dar niciodata, in 15 ani de boala, nu l-a uitat pe Cristi, unicul sau copil (si tatal meu). La el se duce sa se refugieze atunci cand se trezeste cu un strain langa ea (sotul ei pe care nu-l mai recunoaste cateodata) – inchipuiti-va ce dialog suprarealist i-a fost dat sa auda tatalui meu cand mama lui a venit sa-l intrebe in soapta Cine e domnul acela de pe fotoliul din fata televizorului ? Mama, domnul ala e sotul tau si tatal meu. Ma fascineaza faptul ca ne uita pe toti dar pe fiul sau nu. Doctorul ne-a spus ca relatia parinte-copil e una cu adevarat speciala si, desi nu e o regula in Alzheimer, de multe ori ultima persoana pe care bolnavul de Alzheimer o uita este, de obicei, copilul sau. Deci va veni un moment trist cand il va uita si pe fiul ei.




Cum sa iti tii minte copiii

Nu trebuie sa va spun cat de dureros si de absurd este sa vezi o persoana draga suferind de aceasta boala. Insa aceasta poveste de familie m-a facut sa ma gandesc la memorie si la modul in care memoria ne defineste esentialmente ca parinti. Pentru ca o persoana despre care nu-ti mai amintesti ca e copilul tau nu e decat un strain amabil. Dupa ce mi-am nascut primul copil, tin minte perfect cum, intr-o dimineata, m-am trezit privita tandru de bebelusul meu. Eram imbratisati, ne era cald si bine iar asternuturile miroseau a somn de bebelus (aroma egala cu ambrozia pentru cei care nu stiu deja despre ce vorbesc) si lapte matern ; ne uitam unul in ochii celuilalt si ne iubeam. Atunci mi-am spus cu voce interioara de o claritate rara : trebuie sa tin minte acest moment cat voi trai – sa simt la maxim fiecare stimul : lumina, culoarea, temperatura, mirosul, textura, emotia – si sa le fixez in materia mea cenusie pentru toata viata. In timp ce incepusem sa inregistrez constient fiecare parametru al experientei, am realizat surprinsa ca, preocupata de efortul meu premeditat de a-mi imprima momentul, ma retrasesem din el, nu-l mai traim. Asa ca am abandonat rolul de fotograf al vietii si m-am bucurat de starea de vedeta a vietii. Evident, momentul oricum a ramas viu in mintea mea si sper sa ramana asa.

 

In cartea sa despre memorie, jurnalistul Joshua Foer explica cum, traind momente deosebite – calatorii exotice, intalniri inedite, noi experiente – iti poti, efectiv, prelungi viata deoarece aceste momente iesite din comun se transforma in amintiri durabile ceea ce face ca viata sa para mai lunga. De fapt, cu cat iti amintesti mai multe cu atat simti ca ai trait mai mult. In schimb, zilele obisnuite si rutina nu lasa o impresie semnificativa in memoria noastra si de obicei aceste trairi trec fara sa lase prea multe urme. Dar asta nu inseamna ca, chiar si in mijlocul rutinei, nu ti se poate intampla un moment de mare frumusete si tandrete, precum cel descris de mine, si care merita tinut minte.




Poate un ajutor in a memora viata este bineinteles fotografierea sau filmarea ei. Si aici pot spune ca am o experienta bogata – bunicul meu, un pasionat cameraman amator, s-a incapatanat timp de 40 de ani sa filmeze (mai intai cu o camera de 16mm, apoi cu una VHS si la sfarsit una cu minidisc) viata copiilor sau, apoi, viata nepotilor sai. Desi el nu mai este viu de mai bine de 10 ani ne-a lasat mostenire o biblioteca cu 10 randuri de rafturi pline de casete pe care acest familist convins si entuziast a documentat cu nemarginita rabdare si dragoste mii de ore de viata vie a 2 generatii surprinse mai ales la varsta copilariei: ore si ore cu bebelusi (acum bunici la randul lor), copii invatand sa mearga, scolari in prima zi de scoala, zeci de aniversari, de petreceri, de vancante la munte si la mare, cadre puricoase pe la tara cu strabunici nascuti in sec. XIX, sfiosi in fata camerei de luat vederi. Am facut efortul sa le trecem pe toate pe digital insa dragilor, va spun cu mare tristete si rusine fata de neonorarea acestei mosteniri fara pret: nu avem timp sa ne uitam la ele decat foarte rar. Dar cand ne uitam radem si plangem in acelasi timp pentru ca de fapt motivul pentru care ne uitam este ca sa il mai vedem pe el – iar tragicomedia vietii de regizor in spatele camerei de luat vederi devine evidenta: el apare cel mai putin in aceste filme de familie! Dragul de el, ne filma pe noi (pentru ca el dorea sa ne imprime pe noi ca momente princeps ale vietii lui), iar pe el nu se surprindea decat cateva secunde, facandu-si singur cu mana in vreo oglinda – noi eram prea ocupati traind ca sa il filmam si pe el, in plus credeam ca e nemuritor. Ei bine, el a murit si noi il cautam acum prin casete ca sa il aratam copiilor nostri care nu l-au mai prins in viata.

 

Poate o sa ziceti ca acum e mai usor sa revezi albume de viata de cand cu aparatele noi, digitale. Poate – insa experienta mea este ca miile de poze pe care le facem cu minunile tehnologiei le facem si apoi le uitam intr-un folder. E trist, e foarte trist. Dar intr-un fel ma face sa realizez mai acut ca niciodata ca cea mai buna metoda sa iti imprimi viata este sa o traiesti. Ochii mintii sunt cel mai bun cinematograf al vietii – si cu mult mai tragic decat faptul ca nu mai avem timp sa ne uitam la viata noastra documentata pe casete sau poze este cand acest cinematograf arde si viata traita se pierde, lasand in urma o coaja de om ca bunica mea, in unele momente. Ceea ce iar, ma intoarce la adevarul simplu si zdrobitor ca scopul in a trai viata nu este ca sa ti-o poti aminti mai tarziu, ci pur si simplu, ca sa traiesti viata. Pentru ca nimeni nu iti garanteaza ca ti-o vei aminti.

Lasă un comentariu

Trebuie sa fii logata sa poti adauga un comentariu.