Cum controlăm consumul de droguri în calitate de părinţi?

28 Jun 2013


And the dealer wants you thinking that is either black or white. Thank God it is not that easy in my life. (Leonard Cohen)

Directorul comisiei antidrog din Marea Britanie a fost obligat să demisioneze după un discurs pe care l-a avut în Parlament în încercarea de a legaliza măcar o parte din droguri (pornind de la filozofia că, legalizate, drogurile sunt mai uşor monitorizate şi descurajează piaţa neagră). Discursul a arătat în felul următor:




dacă ai în faţă un necunoscut, despre care nu ştii absolut nimic şi trebuie să îl pui să aleagă să guste ceva între un bol de alune şi un bol de cocaină pură, statistic ai mai puţine şanse să îi faci rău dacă îi oferi cocaină!

Discursul în Parlament se încadra într-o filozofie la care ader şi despre care sunt conştientă că este revoltătoare pentru majoritatea oamenilor: drogurile sunt rele, dar nu sunt cele mai rele lucruri din lume.

 

Cum controlăm consumul de droguri în calitate de părinţi?

Ştiu părinţi îngrijoraţi de droguri ca şi când acestea ar fi cea mai mare ameninţare a vremurilor noastre (unii dintre ei căpătă această preocupare de când copilaşul lor are 1 an de zile). Copiii din ziua de astăzi sunt atât de ameninţaţi de acest pericol monstruos cu care noi nu am avut de a face!!! Ce este de făcut?!

Şi răspunsul vine aproape instinctiv: ei, dar lasă că doar noi suntem părinţii, găsim noi o modalitate să controlăm şi acest lucru că doar este parte din job-ul nostru de părinţi”. Ştim să punem lacăte la frigidere, ca să mănânce doar ce vrem noi şi când vrem noi; ştim să nu avem abonament la internet  ca să nu poată să îşi facă pagină de Facebook, găsim noi o soluţie şi pentru droguri. Şi, aproape inevitabil, soluţia este aceeaşi: vom controla cum îşi petrec timpul de la şcoală acasă; ne vom asigura să nu aibă timp liber, că să nu le vină idei; le vom cenzura prieteniile!!! Astfel, într-o lume în care nu mai au posibilitatea de a lua nici o decizie legată de ce se întâmplă cu ei, avem mai puţine şanse să se apuce de droguri. Şi mai puţine şanse să ajungă nişte oameni fericiţi probabil, dar ce mai contează asta când i-am adus adulţi întregi, ca să îşi poată şi ei întemeia o familie la rândul lor.

Pe mine drogurile din jur nu m-au panicat niciodată foarte tare. Nu e vorba de inconştienţă, mă bazez doar pe foarte multă încredere în ce oameni vor deveni copiii mei şi pe convingerea că dacă o să facă la un moment dat o astfel de decizie o să găsim soluţii atunci. Nu prea sunt adepta trăitului cu drobul de sare deasupra capului. Ştiu că dacă vroiam droguri, când eram puştoaică, puteam foarte uşor să fac rost de ele, şi am poate norocul (cu naivitatea care decurge din el) de a nu fi întâlnit foarte mulţi oameni cu vieţile distruse de droguri. Am avut şi eu excesele mele în adolescenţă şi, chiar dacă ştiu că s-ar putea că nu toată lumea să aibă norocul meu, mi-am găsit suficient de uşor drumul înapoi.




Soluţia pe care am gasit-o eu pentru copiii mei

Pentru că nu am întâlnit nici un părinte care să nu aibă această preocupare şi pentru că soluţiile găsite de ei nu erau unele care să mi se potrivească, am căutat mult unele alternative. Şi, pentru că se găseşte cel puţin o carte care să îţi justifice orice tip de parenting pe care vrei să îl adopţi, mi-am găsit şi eu una.

 „Raising drug free kids” de Aletha Solter este o carte care dă soluţii nu de pe o zi pe alta, ci pe termen lung, ideea principală fiind că „lupta împotriva drogurilor” stă în modalitatea în care îţi creşti copilul, încă din prima zi de viaţă, cum îl înveţi să se uite la viaţă şi ce să îşi ia din ea; şi nu poţi să te apuci să porţi această luptă dintr-o dată brusc când colegul de banca al copilului tău se apucă de fumat. Instrumentele de care are nevoie copilul în această „luptă” se elaborează în ani de zile.

Această luptă începe cu împuternicirea copilului de când este foarte mic şi nu cu limitarea opţiunilor sale. Ideea centrală este că, dacă îţi încurajezi copilul să aibă cât mai multe opţiuni valoroase în viaţă, vă învăţa să aibă opţiuni „sănătoase” pentru el şi când vine vremea să consume droguri. Asta presupune, însă, faptul că îl lăsăm să îşi aleagă prietenii şi avem încredere în el că îşi alege prietenii potriviţi pentru el indiferent dacă eu îi înţeleg opţiunile sau nu. Asta presupune că nu controlez ce intră în organismul lui ci îi las pe masă toate opţiunile de mâncare (dulciuri, pateuri, alături de fructe, legume, etc.) învăţându-l să îşi asculte nevoile organismului (vă garantez că nu va putea mânca dulce la infinit).

Una dintre ideile pe care le susţin în legătură cu acest subiect este că pentru a putea spune “Nu” drogurilor copiii trebuie să aibă exerciţiul de a spune “Nu” în general. „Nu” este un cuvânt greu de spus, oricât de simplu pare când ne vedem cu câtă uşurinţă ni-l ţipă copii noştri. „Nu” presupune că trebuie să poţi să îţi asumi supărarea omului din faţă, excluderea din grup (fie şi temporară), etc. Îţi trebuie determinare şi, mai ales, după părerea mea, exerciţiu  ca să poţi să spui „nu”.

Majoritatea părinţilor îşi doresc copii care să li se supună şi să asculte de autoritatea lor fără a se gândi că asta le crează  obişnuinţă de a asculta de autoritate şi, în consecinţă, şi de autoritatea liderului de grup care susţine că dacă nu încerci şi tu măcar nişte droguri de câteva ori eşti un papă lapte.

(Eu personal iubeam povestea unei actuale mămici crescută într-o familie care i-a cultivat libertatea şi dreptul la o opinie personală şi care acum creştea cu copiii ei într-o comunitate de familii care se respectau reciproc şi îşi acceptau diferenţele chiar dacă unii consumau droguri, fără însă a încerca să impună opţiunea şi celor din jur.)

Îmi plac campaniile antidrog care împuternicesc copiii povestindu-le lucrurile reale despre acestea şi nu informaţii ciuntite şi cenzurate ca să dovedească un punct de vedere; campaniile care învaţă copii cum să spună „Nu” şi să reziste presiunilor sociale fără a-i duce pe copii în centre de dezintoxicare pentru ca să le arate persoane drogate în cazuri terminale cu scopul de a-i speria. (unul dintre favoriţii mei în România este Eugen Hriscu http://eugenhriscu.ro/)

Şi vorba cântecului – nimic nu este în alb şi negru şi, nefiind aşa, este puţin probabil să se rezolve cu soluţii în alb şi negru pe termen scurt.

Lasă un comentariu

Trebuie sa fii logata sa poti adauga un comentariu.