Copiii Olimpiadei

16 Aug 2012


 

Copiii Olimpiadei

In aceste saptamani, la noi in casa, Olimpiada de la Londra a fost urmarita cu religiozitate de toata familia. Am vrut, in mod special, sa impartasesc cu copiii mei sentimentul pe care il aveam si eu, copil fiind, in anii olimpici. Nu stiu care este motivul, insa de mic copil am inteles spiritul olimpic; verile in care se celebra Olimpiada mi se pareau mai frumoase, mai lungi, mai insemnate. Poate datorita faptului ca era singura transmisie TV vesela si colorata pe vremea comunismului, poate pentru ca ceremoniile de deschidere si de inchidere pareau magice in comparatie cu Cantarea Romaniei cea artificiala si decolorata moral, poate pentru ca atunci cand vedeam toate acele steaguri arborate si sportivi din toata lumea ma simteam conectata la lumea intreaga – traiam un eveniment cot la cot cu mapamondul, in timp real, sentiment rar pentru un copil dintr-o tara comunista izolata.




Copiii Olimpiadei

Am urmarit evident gimnastica, atletismul, inotul – probe-vedeta la Olimpiada – insa am descoperit si echitatia, tirul si sailingul. Copiii s-au entuziasmat cand au vazut si au inteles ca multi sportivi olimpici nu sunt decat cu 10 ani mai mari decat ei si ca majoritatea lor au inceput sa se antreneze la varsta lor. Le-am explicat cat de mult au muncit ca sa ajunga sa concureze la Olimpiada. Cand au vazut figurile schimonisite de efort ale olimpicilor, a trebuit sa le explic cum, cateodata, sportul doare – cand au vazut lacrimile de emotie ale medaliatilor le-am povestit cum, cateodata, bucuria ne face sa plangem. Cum era de asteptat, cel mai mult le-a placut atletismul si gimnastica – au facut curse de alergare in sufragerie si programe la sol pe parchet pana noaptea tarziu. Insa cea mai mare victorie a nebuniei olimpice de la noi din casa a fost ca au cerut amandoi sa mearga iar la cursuri de inot ca sa invete sa inoate ca delfinii.

 

Cu toate ca iubesc Olimpiada, nu sunt neaparat de acord cu sportul de performanta si mai ales cu sacrificarea copilariei si uneori chiar a sanatatii sau a vietii personale pe altarul performantei sportive. Cu toate ca ma minunez sincer de fiecare data cand vad abilitatile fizice aproape supranaturale ale gimnastilor, nu imi pot infrana o strangere de inima cand le vad trupurile modelate fara mila de sportul ultra-dificil caruia i s-au dedicat de mici copii; la fel, admir si invidiez capacitatea atletilor de cursa lunga si maratonistilor sa alerge zeci de kilometri, insa ma doare sufletul de fiecare data cand le vad epuizarea pe chip la finis sau buzele albastre de hipoxie ale inotatorilor care, pentru a mai castiga cateva zecimi de secunda, inoata cursiv si nu mai respira. Sunt sigura ca motivatia si capacitatea de focusare a olimpicilor este una autentica si interna – dar mi s-ar rupe inima, ca mama, sa-mi vad copilul in suferinta chiar si daca la finis se afla o medalie de aur.




Si eu, ca si ei la varsta lor, eram vrajita de aceste sporturi spectaculoase. Vara aceasta, insa, marturisesc ca am fost castigata de sporturi ca tirul si probele de echitatie. La tir am avut surpriza sa regasesc olimpici care seamana mai putin cu zeii si mai mult cu muritorii de rand iar povestea competitoarei din Africa de Sud mi-a dat sperante ca poate peste 10 ani pot si eu sa particip la Olimpiada (Karen are 46 de ani, un fizic modest si s-a apucat de tir cu arcul in urma cu numai 5 ani invatand singura de pe Youtube!!!). Insa cel mai supranatural competitor olimpic este japonezul Hiroshi Hoketsu care in loc sa iasa cu nepoteii in parc, la 71 de ani particpa la proba de dresaj de cai (sau balet de cai) si care a declarat ca cel mai mare sacrificiu pe care l-a facut pentru a veni la Olimpiada de la Londra a fost ca a stat departe de familie.

 

Toate aceste povesti despre munca enorma, dedicarea, gloria si sacrificiile pe care oamenii pot sa le faca pentru a deveni campioni olimpici nu fac decat sa sporeasca farmecul Olimpiadei. Olimpiada este o ocazie buna pentru a le explica cateva concepte dificile copiilor, dar mai ales pentru a-i pune putin sub vraja sportului. Vara noastra a fost mai solara datorita Jocurilor Olimpice si am regasit alaturi de copii, magia spiritului olimpic chiar daca acum la TV exista o multitudine de programe pline de culoare (uneori prea multa as zice), chiar daca Internetul ne-a conectat pe toti la lumea intreaga in timp real fie ca vrem sau nu si chiar daca granitele Romaniei s-au deschis si lumea ne asteapta; parca totusi e mai usor sa admiri umanitatea in straiele ei cele mai bune la Olimpiada.

Lasă un comentariu

Trebuie sa fii logata sa poti adauga un comentariu.