Avionul cu parinti debusolati – Va pleca sau nu?

13 Jul 2012


Azi am primit inca un e-mail de la o mama, cu doi baieti de-o seama cu baietii mei, si care, ca multe alte mame in ultimul an, ma intreaba, desi nu ne cunoastem personal, daca avem vreo sansa sa ne crestem copiii intr-o Romanie civilizata.

Prima oara cand am fost intrebata acest lucru am ramas destul de surprinsa pentru ca niciodata nu ma gandisem ca asta va fi una din marile intrebari pe care mi le voi pune ca mama si surprinsa pentru ca si eu imi pusesem aceasta intrebare de mai multe ori.




Avionul cu parinti debusolati – Va pleca sau nu?

Am avut din pacate ocazia, in cei 2 ani de la infiintarea Asociatiei Mame pentru Mame, sa intalnesc si sa ascult povestile multor parinti tineri, cu joburi bune, cu copiii mici si superbi, care, insa, erau atat de debusolati de conditia de parinte din Romania incat isi puneau serios problema emigrarii. Erau persoane capabile si darze pe care nici scoala romaneasca retrograda si inutila nu reusise sa-i ingenuncheze si nici piata locurilor de munca, nepotista si dificila, nu reusise sa-i goneasca; in schimb, conditia de parinte in Romania ii punea la grea incercare. Imi marturiseau ca sunt perfect constienti de dezavantajele unei plecari, ca vor pierde statut profesional, bunici, prieteni, insa vor capata stabilitate, echitate, institutii care functioneaza discret si eficient – lucruri de baza pentru a putea creste copii cat de cat linistit, zic ei. Au dreptate? Sau e un miraj?

Am ajuns sa fiu pusa in fata acestei dileme foarte des in ultimele luni; o dilema grea si chinuitoare, mai ales pentru acei parinti care au copii de varsta prescolara, ca si mine, si care, de bine de rau, au posibilitatea sa emigreze relativ usor din punct de vedere birocratic. Se gandesc sa plece inainte ca cei mici sa intre la scoala pentru a le da ragazul sa invete limba si, apoi, sa-i inscrie direct in sistemul de educatie adoptiv, evitandu-l astfel total pe cel romanesc. Am ajuns sa aud aceasata dilema atat de des incat am initiat chiar si un plan – tragicomic as zice – in care pun pe o lista toate familiile cu dor de duca, iar atunci cand ne strangem vreo 500 sun la aeroport si comand un Boeing 747 numai pentru noi, ca sa faca halte prin toata lumea si sa ne debarce in locuri unde speram sa ne crestem mai usor copiii. Pana acum s-au ocupat peste jumate din locuri si asta ma pune pe ganduri, mai ales ca si eu m-am trecut impreuna cu familia mea pe lista.




Vreau sa cred ca suntem toti oameni buni, educati si deschisi la minte. Stiu ca ne luptam cu tot sufletul sa ramanem in tara asta pe care o iubim, alaturi de parintii nostri si aproape de locurile in care am copilarit si noi la randul nostru. Clasa de mijloc, in toata splendoarea ei, vrea sa traiasca in Romania dar ne-au inscris, mai in gluma mai in serios, pe lista pentru plecare. Nu am nevoie sa ii intreb pe ceilalti de ce au facut-o. Stiu perfect pentru ca si eu ma uit in ochii copiilor mei si cu toate ca ii vad acum fericiti si increzatori, ma intreb daca nu ma va durea sa-i vad icnind sub greutatile traiului de adult intr-o Romanie ce, din pacate, nu pare sa se limpezeasca prea curand. Dar cel mai tare ma tem sa nu imi reproseze vreodata ca nu am plecat la timp, ca ei sa creasca de mici intr-o tara, poate, mai plicticoasa dar mai asezata.

Pe de alta parte insa, cunosc parinti expati, rataciti prin Romania pe cand erau tineri si aventurosi (tinerii vestici cand se simt nabadaiosi nu pleaca intempestiv la Vama Veche  pentru weekend, ci pornesc in calatorii de un an in jurul lumii, ceea ce ii aduce cateodata si in Romania) si care au ramas aici, fermecati de libertatea si fascinati de impredictibilitatea traiului romanesc. Au ramas aici si si-au intemeiat familii, povestindu-mi cat de fericiti sunt ca isi cresc copiii in Romania, cu spiritul liber si departe de conformitatea apasatoare din tara lor de bastina. Imi povestesc toate astea cu aceeasi patima cu care parintii romani imi povestesc despre ispita plecarii in aceeasi tarape care expatii sunt bucurosi ca au parasit-o.

Nu stiu cine are dreptate – probabil si unii si altii. Dar ca mama din Romania nu pot sa nu ma intreb: oare Romania e intradevar fara speranta? Oare ar trebui toti cei care putem sa plecam? Oare ne vor reprosa copiii nostri, intr-o Romanie la fel de caragialesca si peste 20 de ani, daca nu plecam chiar acum? Deocamdata eu, personal, am hotarat sa mai astept putin pentru ca, desi avionul e aproape plin si pentru Romania poate nu merita sa ramanem, macar sa mai ramanem unii pentru altii. 

Lasă un comentariu

Trebuie sa fii logata sa poti adauga un comentariu.